Într-o legendă, se spune că, la început, pământul era întins ca o farfurie și, cum diavolul nu fusese prea grăbit să scape de Dumnezeu și-l rostogolise prea repede în noaptea când Cel-de-Sus adormise, pământul crescuse atât de mult, încât dădea afară peste marginile apei și ale cerului.

Asta l-a pus pe Dumnezeu pe gânduri și nici el nu mai știa ce să mai facă, să încapă tot pământul în marginile cerului. Se sfătui cu unul, se sfătui cu altul și nimeni nu putu a-i da un sfat bun. Și din această pricină era foarte necăjit.

Atunci își aminti de arici, care în acele vremuri avea faima de filosof și de om sfătos, poate pentru că mereu mergea gârbovit și morocănos. Dumnezeu trimise pe albină să-l întrebe ce sfat îi dă. Albina îl găsi tocmai după prânzul cel mare, făcându-și culcuș să se odihnească.

Auzind despre ce e vorba, ariciul s-a supărat foarte tare că albina i-a stricat bunătate de somn: – “Ce trimite Dumnezeu la mine, că doar el e cel mai deștept decât toată lumea” – și nu vru să-i spună. Albina, vicleană, se prefăcu că pleacă și se ascunse după ușă.

Ariciul, crezând-o plecată și cuibărindu-se pentru odihnă, începu să bombăne: – “Auzi la Dumnezeu, să trimită la mine după atâta lucru! D-apoi, nu-l împinge și pe el mintea să strângă în chingi puțin pământul și să facă dealuri, munți și văi?”

Albina, care auzi, o rupse la fugă și, pe nerăsuflate, îi povesti lui Dumnezeu ce a aflat de la arici. Atunci, Dumnezeu se apucă și strânse pământul, așa cum ai strânge boțind o bucată de stofă în pumni, ca să încapă între hotarele cerului.

Îndată se împestriță tot pământul de dealuri, munți și văi, după cum s-a întâmplat să se boțească pământul. Iar albinei, pentru că îi făcuse acest mare bine și-i adusese sfatul ariciului, Dumnezeu i-a dat darul de a face mierea cea dulce și aromată cu toate miresmele câmpului.

(Marcel Olinescu, Mitologie Românească, Ed. Saeculum I.O., 2003)